A ramane sau a a pleca

Shakespeare ne-a transmis prin Hamlet o intrebare pe care o traiesti ca dilema existentiala mai ales in momente de maxima incercare. Nu traim vremuri in care dramatismul sa ajunga la cote atat de inalte incat "a fi sau a nu fi" sa fie demarcatia intre optiunile pe care le avem in viata si, din punctul meu de vedere, intrebarea s-a transformat intr-un mai firesc "raman sau plec?". Raportat la oricare dintre aspectele vietii intrebarea apare tot in momente de evaluare a trairii: Plec sau raman intr-o relatie?, plec sau raman la un post de lucru?, plec sau raman in aceasta tara?... toate intrebarile sunt plauzibile si marea satisfactie a libertatii de alegere se transforma in stresul alegerii corecte.
Nu exista nici-un aspect al vietii care sa functiuneze perfect, intotdeauna va fi un punct in care ceea ce parea a fi ideal se transforma minim in banal, daca nu intr-o suferinta. Apoi sunt toate tentatiile - mai multi bani, un loc mai nou, o masina mai frumoasa... nimic nu te deranjeaza la ceea ce ai, dar e greu sa faci fata dorintei de mai bine. Si din nou ai optiunea, poti sa alegi schimbarea.
E confortabil, e linistitor gandul ca poti face mereu alegerea catre altceva. Dar reversul este ca, de fiecare data cand te reinventezi, pierzi o parte din tine, sigur va trebui sa renunti la continuitate, la ceea ce erai pana la un moment. Proiectele, visele, proiectele incepute, relatiile - toate vor suferi modificari, ca in cele din urma sa fie altceva. Impresia mea este ca de fiecare data cand taiem o parte din trecut si ne reinventam, de fapt traim o alta viata. Un nou inceput semnifica, in sensul cel mai propriu, o alta existenta. Traim mai multe vieti, ne reincarnam in acelasi corp si avem avantajul unic al memoriei asupra trecutului, dar in totul se petrece in aceeasi existenta - " a pleca sau a ramane".

Timp

Am apasat prea tare pe acceleratie. Sunt un om caruia ii place sa contemple si sa-si dea singur ragazul de a asimila ceea ce se petrece in jurul sau si mai ales in interior. Dar, dintr-o eroare, am apasat prea tare pe acceleratie. Am intrat intr-un vartej al timpului, nu mai am timp de mine, sa citesc, sa scriu , sa pictez sau pur si simplu sa stau. E necesar si chiar frumos tot ceea ce se petrece, e timpul petrecut cu familia, cu prietenii, munca (care imi place), concediile - dar nu am ragazul necesar ca toate acestea sa intre in fiinta mea. Sunt toate prea bruste si prea abrupte. Intr-o singura ora pot fi fericita ca s-a intamplat ceva de bine la servici, apoi sa primesc o veste foarte proasta, tot de la birou, sa am discutii despre scoala copilului si apoi sa trebuiasca sa iau o decizie care schimba intregul program pe saptamana viitoare, sa fac aranjamentele pentru o vacanta, sa recalculez bugetele pe anul in curs, sa ma gandesc ce mancam diseara, sa ma ingrijorez ca unul dintre copii unei prietene se simte rau, sa imi programez ora la coafor, sa imi aranjez agenda pentru a face loc unei intalniri neprevazute, sa raspund la mailul primit de la niste furnizori suparati, sa refac iar calculele de cash flow pentru luna in curs, sa ma duc sa discut cu proprietarul cladirii ca am nevoie de inca un spatiu, sa trimit niste raspunsuri colegilor, sa semnez niste acte, sa citesc un contract, sa o sun pe mama care e ingrijrata pentru o verisoara care sta sa nasca.... Imi place tot ce fac, traiesc intens emotional, dar nu asimilez nimic.

Am prins un strop de ploaie in palma si mi-am potolit setea pentru o saptamana. Era atat de dulce.