frumos

Sunt de dependenta de frumos. De Frumosul vazut ca armonie, ca eleganta, care da senzatia de implinire si bucurie. De frumosul venit pe orice cale, prin notele muzicale sau pe cale olfactiva. Imi place starea de frumos traita ca si contemplare si insotita de acea temere a trecerii. Imi place sa privesc un trandafir de la stadiul de boboc cand de-abia ii ghicesti culoarea, cu implinirea in forma de regina a florii tinere, dar si cu melancolia insotita de parfumul puternic al trecerii spre toamna. La fel ma simt coplesita in fata unei opere de arta. Poti sta ore intregi sa privesti "Domnisoara Pogany" tocmai ca nu doar forma este cea admirata, ci umbre firave dau nastere la povesti inchipuite. Frumosul este poveste, este uneori subiectiv si intotdeauna este datator de vise.
Poti gasi frumosul oriunde, trebuie doar sa stii sa cauti. Nu e nevoie ca o intreaga compozitie sa fie frumoasa, tocmai contrastele puternice implinesc frumosul. E uneori sufient un suras ca un chip sa ti se para perfect sau un nufar ca o intreaga mlastina sa para paradis. Imi place frumosul natural si cred ca poti fi fericit gasind frumosul din detalii.

Concert Alifantis

Am fost azi la concertul de lansare a "Cantecelor de semineu", la Cinematograful Patria. Mi-a placut sala, nu mai fusesem de foarte mult timp intr-un cinematograf vechi. Ma asteptam la o sala incomoda si inghesuita, cu sunet precar, dar surpriza a fost una foarte placuta. Exceptand intrarea in sala, cand trebuia sa faci fat nu numai multimii de oameni care te inghesuia, dar mai ales curentului intetit acum de temperaturile joase ale acestei ierni, accesul in sala, locurile si vizibilitatea excelenta au fost un plus pentru intreg concertul.
Nicu Alifantis a avut o prestatie de artist caruia ii place ceea ce face si poate transmite acest lucru catre fiecare ascultator, iti da fiorii pe care probabil ii simte actorul pe scena sau un pictor la propriul vernisaj. Vibratia melodiilor te facea sa inchizi ochii si dupa cum recomanda chiar Alifantis pe pagina de final a cartii ce insoteste CD-ul sa te imaginezi ascultandu-l "in fata unui semineu la o ceasca de ceai englezesc, cu o tigara buna de foi si cu un whisky malt scotian, vechi de cand lumea..."
Melodiile noi sau impletit cu cele vechi, publicul avand, in mod firesc, o reactie mai puternica la versurile pe care le cunostea si pe care le cantau impreuna cu cei de pe scena. A fost un adevarat recital al violonistului Mihai Nenita, aplaudat la un moment dat in mijlocul unei melodii. Melodii triste sau vesele, de iubire implinita sau de dragoste dusa, cantece de cateva cuvinte sau elaborate la modul abstract, toate au fost aplaudate rand pe rand. Probabil adevaratele vedete ale spectacolului, fara sa minimalizez rolul vocalistilor, au fost totusi instrumentele - cele 5 chitari aduse pe scena pentru Alifantis, au fost pe rand reginele serii, vioara, basul si uneori acele instrumente exotice ale lui Beti Barbera.
O seara frumoasa, un album facut parca pentru a fi trait la temperaturile joase din acest ianuarie 2010.

mistic

Inceputurile omenirii se leaga de povesti cu zei si eroi, de prevestiri si oracole. Religiile lumii se bazeaza pe miracole si puteri supranaturale si pe forte care nu sunt accesibile neinitiatilor. Conceptul de umanitate privit din perspectiva istorica include credinta, misticul.
Pentru oamenii vremurilor moderne, uneori sub scuza stiintei atat de dezvoltate, alteori dintr-un pragmatism care vine ori din ignoranta generata de accesul facil la toate resursele necesare unui trai decent sau din imbratisarea unor dogme care pun in locul divinitatii omul,ideea de divin se dilueaza pana la a pieri cu totul.
Dar pierderea este de ambele parti, divinului ii lipsesc adolatorii, dar si sufletul uman se simte parasit si singur in univers.
Eu am nevoie de mistic, am nevoie de credinta. Poate e o slabiciune fiindca nevoia mea izvoraste tocmai din speranta ca nu suntem singuri in acest imens abis, ca nu vreau sa fiu o intamplare pe Pamant si ca mi-as dori ca prin actiunile mele sa particip la o lucrare care sa includa participarea unei entitati superioare. Imi doresc sa simt ca exista ceva mai presus de simpla intamplare, ca trecerea timpului are logica si ca uneori cineva ne priveste, de acolo de sus. E mai simplu sa crezi in divinitate cand esti in nevoie, indiferent de tipul nevoii. Si tocmai faptul ca uneori sperantele isi gasesc raspunsul in cele mai neasteptate moduri iti arata ca n-ai gresit, tot ce trebuia sa faci era sa crezi. Dumnezeu te ajuta cand trebuie, in rest te stie bine.
Cazul unui tanar care a stat 11 zile sub daramaturile unui hotel in Haiti pentru a fi salvat de o echipa formata din francezi, greci si americani este un exemplu. De ce am pune pe seama intamplarii si nu a unui Dumnezeu care a vrut ca acest tanar sa mai traiasca faptul ca oameni din trei tinuturi au venit sa-l salveze? Poate doar caile sunt neconventionale, dar divinul ne apare daca stim sa il vedem. Tot ce trebuie sa facem este sa credem in semne.

despre el si noi

Pot sa ma regasesc in fiecare femeie, mai tanara, mai invarsta, buna sau rea, frumoasa sau urata, cuminte sau nebuna. Pot sa ma transpun in fiecare copil, cu chef de joaca sau suparat, adormit sau fara astampar, lenes sau superactiv, sociabil sau retras.
Nu am cum sa inteleg nici mintea si nici sufletul barbatului. Pe el il pot iubi, il pot admira, il pot ignora uneori. Fata in fata cu un barbat pot fi fericita sau trista, il pot asculta sau ii pot cere sa taca, dar nu ma pot substitui lui, nu pot sa stiu ce gandeste, ce vede, ce percepe... Imi place sa fiu femeie, nu ma pot imagina altfel decat in postura de fiica, de iubita, de mama.
Sunt eu, sunt tu, sunt ea... nuciodata el.

Toleranta

In ultimii ani, mai des decat pana acum, se discuta in jurul meu despre relatiile homosexuale. S-ar putea sa fie datorita varstei la care am ajuns noi, ca si generatie, undeva peste 30, s-ar putea datora iesirilor tot mai dese in Europa vestica, unde orase ca Amsterdam sau Barcelona, isi fac o reclama asidua ca orase care accepta astfel de relatii sau poate se datoreaza sursei de umor pe care aceasta tema o reprezinta. Oricum ar fi, se remarca atitudinea de repulsie - din partea reprezentantilor ambelor sexe fata de persoanele acestei comunitati.
Nu as putea sa pledez pentru relatiile intre persoane de acelasi sex, sunt precum un nefumator care nu are niciun fel de argumente pentru a sustine fumatul. Dar, in acelasi mod, nu pot aduce acuzatii unor oameni care nu ma deranjeaza. Nu pot intelege nici atitudinea profund homofoba a celor din jurul meu. E o repulsie pe care ei o descriu ca necontrolabila, simpla idee ca cineva din anturajul lor sa aiba o alta orientare sexuala fiind dezavuata ca o jignire la adresa propriei lor persoane.
Mergand la extrem, si fara sa doresc nimanui acest lucru, ma gandesc cum ar reactiona daca ar afla despre un frate, un nepot pe care il cunosc de cand era copil ca are aceasta preferinta in viata. Ar intrerupe comunicarea, s-ar feri pe strada de teama sa nu aiba ei o reactie nefireasca?
Probabil ca ar trebui sa stea fiecare si sa se priveasca cu atentie pe sine insusi, sa isi analizeze abaterile proprii de la notiunea de perfectiune si poate ca in momentul in care realizezi ca nu esti perfect poti accepta mai usor ca si altii sa aiba abateri de la aceleasi repere considerate perfecte. E o eroare cred uneori generata de confundarea unor idei preconcepute cu reactii firesti la diversi stimuli. Exista pentru unii dintre noi justificari, din nefericire. Sunt exemple de persoane agresate de cei carora nu le-au raspuns pozitiv la flirturi si avansuri. Cred ca este o senzatie urata de hartuire si ca poti ramane cu frici si impresii neplacute, dar la fel cum dadeam exemplul anterior, nu acuzi si te feresti de toti fumatorii pentru ca cineva ti-a dat la un moment dat fumul in nas.
Pana la urma, ceea ce sper este ca toti avem o sansa, aceea de a nu fi judecati a priori, si ca se tine cont de faptul ca cele mai grave erori ale omenirii au fost comise tocmai din asezarea unei etichete pe o intrega comunitate fara a da o sansa individului.

viata fara de moarte si tinerete fara batranete

Eu cred ca nu exista moarte. Cand ni se opreste inima, sufletul ramane suspendat undeva in timp, probabil in ultima clipa a vietii sau poate reusim sa ne alegem acel moment pe care sa-l retraim intru vesnicie. Dispare doar ceea ce, fiind apa si pamant, se contopeste cu materia initiala. Dar sufletul, nemaiavand constrngerea spatiala se agata in plasa universului, in singura dimensiune in care se mai poate manifesta, si astfel timpul se transforma in miimea de secunda pe care o putem intelege si in care putem, intr-un fel, vietui.
Daca as putea sa aleg sa traiesc pentru eternitate una din clipele vietii, nu ar fi nici unul din momentele fericite din propriul destin, ci as vrea sa vad mereu natura, chiar si in manifestarea ei controlata. Raiul meu ar fi gradina plina de trandafiri in sfarsitul primaverii. As vrea sa simt la nesfarsit usoara adiere a vantului de dimineata si sa aud un sopot usor de apa. Probabil ca aici sta tot secretul existentei, sa traiesti astfel incat sa intelegi viata si sa ai acel moment desprins din cotidian, dar si din exceptional, acel moment care sa te faca sa intelegi divinitatea. Caci numai extazul fara cercetare poate fi etern, fara intrebari si fara nimic ce ar reveni mai apoi, fara nevoia de a avea actiuni anterioare sau ulterioare ce sa justifice extazul. Acel moment al vietii in care intelegi ca singura fericire pe care o poti trai este cea in care preamaresti cu sufletul creatia divinitatii, toate celelalte fiind doar bolovani sisifici pe care destinul ti i-a dat in sarcina.
Si daca nu mai exista inapoi si inainte, pe care sufletul meu sa le perceapa, atunci tot ce mi-as mai putea dori este ca cei dragi sa nu mai aiba parte de inca un adaos se durere la truda lor zilnica. Sa ma lase sa ma odihnesc langa coltul meu de rai si cand isi aduc aminte de mine doar sa intre cu gandul in clipa mea. Imi doresc sa stiu ca nu voi fi udata de lacrimile lor sub o lespede grea si rece, ci ca voi fi bucuroasa sa le simt gandurile in adierea ce ma va impresuara, ganduri in care doar ceea ce a fost frumos sa persiste.
Prinsi in capcana timpului, sufletul nostru este vesnic. Nemurirea lui insa nu este comparabila cu a Creatorului. Caci pentru el nu exista nici spatiu si nici timp ce nu poate fi cucerit. Axele spatiului si timpului sunt construite de El, iar punctul de origine al amandurora sunt in centrul fiintei Lui. Aceasta va fi asteptarea noastra, al celor care vor putea sa-si gaseasca echilibru inainte de a se incheia perioada vieturii materiale. Asteptarea va fi ca Divinitatea sa ne arate calea spre El.
Clipa eterna este nemurirea omeneasca, manifestarea ei nu poate fi in nici un fel materiala si totusi exista. Interactiunea cu celelalte manifestari umane este diferita de tot ceea ce cunoastem acum. Probabil este fiorul neinteles al spiritului atunci cand in gand ne vin in minte pe neasteptat emotii traite sau pe care dorim sa le traim. Dar comunicarea nu exista decat la acest nivel extrasenzorial, pentru ca amintirile nu se inregistreaza in fiinta permanenta decat sub forma de simtire si nu sub forma exprimata a cuvantului.
Iar multimea de suflete ce se formeaza precum stelele cerului pe bolta alcatuiesc impreuna o alta sfera a lumii, un alt univers, in care regulile si perceptiile sunt atat de diferite de ceea ce cunoastem incat mai tot bagajul de cunostiinte pe care cu atata sarg il adunam in acesta viata nu ne foloseste la nimic. Masurile spatiului, dar mai ales conventiile sociale pentru care atat ne luptam sa le intelegem pentru a ne crea un statut ne sunt mai degraba povara decat realizare pentru ca singurele amintiri cu care ne incarcam sunt emotiile reale, cele care sunt in stare sa schimbe ceva in bine in spiritul care ne este dat la nastere. Iar uneori este posibil ca unele suflete sa isi caute iarasi trup pentru a relua scoala acesta a acumularilor, probabil tot sub legile necunoscute ale Divinului ce comina ambele lumi. Caci daca hazardul ar sta la baza tuturor celor ce le stim existenta, dar si asupra a celor ce nu le doar le banuim sau ni le puteam imagina, doar haosul ar putea sa fie limita de la celalalt capat al existentei. Dar tot ceea ce ne inconjoara ne demonstreaza in fiecare clipa ca nimic nu e fara rost, ci totul se supune unui fir logic care nu ne este noua inca dezvaluit. Tot ceea ce putem face este sa nu incercam sa dezlagam mistere, ci sa ne incarcam cu bucuria existentelor ce ne sunt dariute, sa acumulam cat mai mult din starea de bine si frumos pentru a avea din ce ne hrani spiritul vesnic. A avea un scop pe acesta lume nu este o impunere a Creatorului, ci o decizie proprie bazata pe ceea ce stim si pe ceea ce vrem in acesta lume. Bucuria a ceea ce am putut realiza este totusi o realizare a existentei actuale, caci apartine acestei societati prin caracterul ei efemer.
In sine aceasta existenta are doua scopuri. Unul se supune legilor acestei lumi si presupune continua lupta si zbatere, motivata de diverse dorinte de implinire ale unor nevoi ce tin de realizarea personala, indiferent de domeniul in care dorim sa devenim superiori, celalalt este la polul opus, fara a se contrazice cu primul, si presupune realizarea in primul rand sub aspect sufletesc – gasirea echilibrului spiritual si aflarea unui mod de comunicare cu Divinitatea. Medierea celor doua meniri este in sine o miza, moderarea ambitiilor la ceea ce poti , devine nu numai de dorit, dar o impunere pentru a nu rata cel de-al doilea scop. Cei macinati de dorinte perpetue se pierd in cautari si devine imposibila relevatia, pentru ca sufletul lor se inchide in focul dorintelor nerealizate. Tocmai aici este raspunsul de ce cele doua scopuri ale existentei materiale nu sunt divergente, doar fiind realist in ceea ce inseamna potentialul propriu in conjuntura data poti sa fii impacat cu tine si doar gasind satisfactia propriei persoane poti accede catre realizarea spirituala. Renuntarea la ambitiile realizarii materiale poate fi un raspuns doar atata timp cat sufletul e impacat, pentru ca neimplinirile regretate nu aduc decat chinuri ce nu isi pot gasi rezolvarea.
Comunicarea cu natura superioara este de fapt daruirea fara regrete, extazul fara cercetare, admiratia fara retineri. Cand simtim ca ni se deschid simturile sufletului in fata a orice am putea percepe cu simturile fizice sau chiar fara a avea motivatie fizica este de fapt un mod de a comunica cu universul in intreaga lui manifestare. Putem gasi manifestrea divinitatii si calea spre lumea spirituala doar in interiorul nostru, ceea ce ne conduce catre aflarea spiritului superior aflandu-se in tot ceea ce ne starneste emotia, dupa cum am zis atat ca manifestare fizica cat si ca senzatia neinteleasa de bine. Ochii unui copil, susurul apei, culoarea schimbatoare a frunzelor, forma unui nor sau un cantec pe care il ascultam cu placere, starea de bine pe care o ai cand cu prietenii sau familia sau pur si simplu bucuria de a constientiza sanatatea si calmul fizic sunt doar cateva motive de a lasa sufletul sa patrunda in sfera unui alt univers, fiecare experienta ducand spre implinirea spirituala. A intelege ca toate acestea ti-au fost daruite de catre Divinitate, te conduce catre extaz, bucurie si admiratie contopite ce iti inunda sufletul, si astfel eliminand hazardul, iti pleci fruntea plin de recunostinta in fata Creatorului. Poti intelege ca fenomen fizic oricare dintre manifestarile naturale de mai sus, stii de ce norii se formeaza si cum se misca, poti studia totul pana la molecula de apa sau sa-l imparti in atomi, dar clipa in care tu ai privit catre acel nor si l-ai vazut perfect in forma si culoare, in secunda in care te-ai desprins de cunostintele lumii materiale si ai avut momentul de bucurie a Creatiei ti se releva Divinitatea. Poate fi doar intaplarea care a creat norii si daca vrei te poti considera urmasul evoluat al unei maimutei, dar nu poti gasi raspunsul la acel moment in care ti-a tresarit sufletul in nici una din legile fizice pe care le-ai studiat. Ti se releva Divinitatea tocmai in improbabilitatea de a exista atatea coincidente intr-un singur moment de la forme perfecte ale conglomerarii de moleculelor de apa transformate, dar mai ales la capabilitea ta de a le aprecia ca frumos si cauzatoare de bucurie sufleteasca.
In acest drum, strict spatial, trupul este nu numai un recipient al sufletului nostru, ci prelungirea fizica a intregului, este generator la randul lui de stari si trairi care interactioneaza cu cele strict sufletesti. Separarea a ceea ce ne este cauzat a trai din trup exclusiv sau din suflet fara raportare la fizic probabil ca ar fi imposibil de separat, caci sunt nevoile si dorintele, sentimentele si emotiile sunt interconectate, tocmai de aceea probabil extazul este singurul care apartine strict spiritului intru-cat doar in el participarea fizica este una necontrolata si oricum fara aport in exaltarea sentimentului.
In trecerea intr-un alt fel de fiintare se pierd insa trairile materiale, nu sunt luate ca memorie decat acele amintire nonverbale si nonmateriale. Ramane iubirea, admiratia de frumos si intelegerea profunda a binelui, iar ca cicatrici se resimt durerile generate de invidie, ura si neimpliniri sufletesti.
As vrea sa pot sa simt iubirea in forma ei pura, iubirea asa cum o ai pentru copil, plina de daruire si fara nici o asteptare, sa pot admira la nesfarsit ochii limpezi ai celui pe care atat il iubesc si sa imi transmita admiratia fata de ceea ce la varsta copilariei este un miracol : natura. Si as vrea sa simt toate astea la nesfarsit in clipa pe care as vrea sa o opresc pentru eternitate.