viata fara de moarte si tinerete fara batranete

Eu cred ca nu exista moarte. Cand ni se opreste inima, sufletul ramane suspendat undeva in timp, probabil in ultima clipa a vietii sau poate reusim sa ne alegem acel moment pe care sa-l retraim intru vesnicie. Dispare doar ceea ce, fiind apa si pamant, se contopeste cu materia initiala. Dar sufletul, nemaiavand constrngerea spatiala se agata in plasa universului, in singura dimensiune in care se mai poate manifesta, si astfel timpul se transforma in miimea de secunda pe care o putem intelege si in care putem, intr-un fel, vietui.
Daca as putea sa aleg sa traiesc pentru eternitate una din clipele vietii, nu ar fi nici unul din momentele fericite din propriul destin, ci as vrea sa vad mereu natura, chiar si in manifestarea ei controlata. Raiul meu ar fi gradina plina de trandafiri in sfarsitul primaverii. As vrea sa simt la nesfarsit usoara adiere a vantului de dimineata si sa aud un sopot usor de apa. Probabil ca aici sta tot secretul existentei, sa traiesti astfel incat sa intelegi viata si sa ai acel moment desprins din cotidian, dar si din exceptional, acel moment care sa te faca sa intelegi divinitatea. Caci numai extazul fara cercetare poate fi etern, fara intrebari si fara nimic ce ar reveni mai apoi, fara nevoia de a avea actiuni anterioare sau ulterioare ce sa justifice extazul. Acel moment al vietii in care intelegi ca singura fericire pe care o poti trai este cea in care preamaresti cu sufletul creatia divinitatii, toate celelalte fiind doar bolovani sisifici pe care destinul ti i-a dat in sarcina.
Si daca nu mai exista inapoi si inainte, pe care sufletul meu sa le perceapa, atunci tot ce mi-as mai putea dori este ca cei dragi sa nu mai aiba parte de inca un adaos se durere la truda lor zilnica. Sa ma lase sa ma odihnesc langa coltul meu de rai si cand isi aduc aminte de mine doar sa intre cu gandul in clipa mea. Imi doresc sa stiu ca nu voi fi udata de lacrimile lor sub o lespede grea si rece, ci ca voi fi bucuroasa sa le simt gandurile in adierea ce ma va impresuara, ganduri in care doar ceea ce a fost frumos sa persiste.
Prinsi in capcana timpului, sufletul nostru este vesnic. Nemurirea lui insa nu este comparabila cu a Creatorului. Caci pentru el nu exista nici spatiu si nici timp ce nu poate fi cucerit. Axele spatiului si timpului sunt construite de El, iar punctul de origine al amandurora sunt in centrul fiintei Lui. Aceasta va fi asteptarea noastra, al celor care vor putea sa-si gaseasca echilibru inainte de a se incheia perioada vieturii materiale. Asteptarea va fi ca Divinitatea sa ne arate calea spre El.
Clipa eterna este nemurirea omeneasca, manifestarea ei nu poate fi in nici un fel materiala si totusi exista. Interactiunea cu celelalte manifestari umane este diferita de tot ceea ce cunoastem acum. Probabil este fiorul neinteles al spiritului atunci cand in gand ne vin in minte pe neasteptat emotii traite sau pe care dorim sa le traim. Dar comunicarea nu exista decat la acest nivel extrasenzorial, pentru ca amintirile nu se inregistreaza in fiinta permanenta decat sub forma de simtire si nu sub forma exprimata a cuvantului.
Iar multimea de suflete ce se formeaza precum stelele cerului pe bolta alcatuiesc impreuna o alta sfera a lumii, un alt univers, in care regulile si perceptiile sunt atat de diferite de ceea ce cunoastem incat mai tot bagajul de cunostiinte pe care cu atata sarg il adunam in acesta viata nu ne foloseste la nimic. Masurile spatiului, dar mai ales conventiile sociale pentru care atat ne luptam sa le intelegem pentru a ne crea un statut ne sunt mai degraba povara decat realizare pentru ca singurele amintiri cu care ne incarcam sunt emotiile reale, cele care sunt in stare sa schimbe ceva in bine in spiritul care ne este dat la nastere. Iar uneori este posibil ca unele suflete sa isi caute iarasi trup pentru a relua scoala acesta a acumularilor, probabil tot sub legile necunoscute ale Divinului ce comina ambele lumi. Caci daca hazardul ar sta la baza tuturor celor ce le stim existenta, dar si asupra a celor ce nu le doar le banuim sau ni le puteam imagina, doar haosul ar putea sa fie limita de la celalalt capat al existentei. Dar tot ceea ce ne inconjoara ne demonstreaza in fiecare clipa ca nimic nu e fara rost, ci totul se supune unui fir logic care nu ne este noua inca dezvaluit. Tot ceea ce putem face este sa nu incercam sa dezlagam mistere, ci sa ne incarcam cu bucuria existentelor ce ne sunt dariute, sa acumulam cat mai mult din starea de bine si frumos pentru a avea din ce ne hrani spiritul vesnic. A avea un scop pe acesta lume nu este o impunere a Creatorului, ci o decizie proprie bazata pe ceea ce stim si pe ceea ce vrem in acesta lume. Bucuria a ceea ce am putut realiza este totusi o realizare a existentei actuale, caci apartine acestei societati prin caracterul ei efemer.
In sine aceasta existenta are doua scopuri. Unul se supune legilor acestei lumi si presupune continua lupta si zbatere, motivata de diverse dorinte de implinire ale unor nevoi ce tin de realizarea personala, indiferent de domeniul in care dorim sa devenim superiori, celalalt este la polul opus, fara a se contrazice cu primul, si presupune realizarea in primul rand sub aspect sufletesc – gasirea echilibrului spiritual si aflarea unui mod de comunicare cu Divinitatea. Medierea celor doua meniri este in sine o miza, moderarea ambitiilor la ceea ce poti , devine nu numai de dorit, dar o impunere pentru a nu rata cel de-al doilea scop. Cei macinati de dorinte perpetue se pierd in cautari si devine imposibila relevatia, pentru ca sufletul lor se inchide in focul dorintelor nerealizate. Tocmai aici este raspunsul de ce cele doua scopuri ale existentei materiale nu sunt divergente, doar fiind realist in ceea ce inseamna potentialul propriu in conjuntura data poti sa fii impacat cu tine si doar gasind satisfactia propriei persoane poti accede catre realizarea spirituala. Renuntarea la ambitiile realizarii materiale poate fi un raspuns doar atata timp cat sufletul e impacat, pentru ca neimplinirile regretate nu aduc decat chinuri ce nu isi pot gasi rezolvarea.
Comunicarea cu natura superioara este de fapt daruirea fara regrete, extazul fara cercetare, admiratia fara retineri. Cand simtim ca ni se deschid simturile sufletului in fata a orice am putea percepe cu simturile fizice sau chiar fara a avea motivatie fizica este de fapt un mod de a comunica cu universul in intreaga lui manifestare. Putem gasi manifestrea divinitatii si calea spre lumea spirituala doar in interiorul nostru, ceea ce ne conduce catre aflarea spiritului superior aflandu-se in tot ceea ce ne starneste emotia, dupa cum am zis atat ca manifestare fizica cat si ca senzatia neinteleasa de bine. Ochii unui copil, susurul apei, culoarea schimbatoare a frunzelor, forma unui nor sau un cantec pe care il ascultam cu placere, starea de bine pe care o ai cand cu prietenii sau familia sau pur si simplu bucuria de a constientiza sanatatea si calmul fizic sunt doar cateva motive de a lasa sufletul sa patrunda in sfera unui alt univers, fiecare experienta ducand spre implinirea spirituala. A intelege ca toate acestea ti-au fost daruite de catre Divinitate, te conduce catre extaz, bucurie si admiratie contopite ce iti inunda sufletul, si astfel eliminand hazardul, iti pleci fruntea plin de recunostinta in fata Creatorului. Poti intelege ca fenomen fizic oricare dintre manifestarile naturale de mai sus, stii de ce norii se formeaza si cum se misca, poti studia totul pana la molecula de apa sau sa-l imparti in atomi, dar clipa in care tu ai privit catre acel nor si l-ai vazut perfect in forma si culoare, in secunda in care te-ai desprins de cunostintele lumii materiale si ai avut momentul de bucurie a Creatiei ti se releva Divinitatea. Poate fi doar intaplarea care a creat norii si daca vrei te poti considera urmasul evoluat al unei maimutei, dar nu poti gasi raspunsul la acel moment in care ti-a tresarit sufletul in nici una din legile fizice pe care le-ai studiat. Ti se releva Divinitatea tocmai in improbabilitatea de a exista atatea coincidente intr-un singur moment de la forme perfecte ale conglomerarii de moleculelor de apa transformate, dar mai ales la capabilitea ta de a le aprecia ca frumos si cauzatoare de bucurie sufleteasca.
In acest drum, strict spatial, trupul este nu numai un recipient al sufletului nostru, ci prelungirea fizica a intregului, este generator la randul lui de stari si trairi care interactioneaza cu cele strict sufletesti. Separarea a ceea ce ne este cauzat a trai din trup exclusiv sau din suflet fara raportare la fizic probabil ca ar fi imposibil de separat, caci sunt nevoile si dorintele, sentimentele si emotiile sunt interconectate, tocmai de aceea probabil extazul este singurul care apartine strict spiritului intru-cat doar in el participarea fizica este una necontrolata si oricum fara aport in exaltarea sentimentului.
In trecerea intr-un alt fel de fiintare se pierd insa trairile materiale, nu sunt luate ca memorie decat acele amintire nonverbale si nonmateriale. Ramane iubirea, admiratia de frumos si intelegerea profunda a binelui, iar ca cicatrici se resimt durerile generate de invidie, ura si neimpliniri sufletesti.
As vrea sa pot sa simt iubirea in forma ei pura, iubirea asa cum o ai pentru copil, plina de daruire si fara nici o asteptare, sa pot admira la nesfarsit ochii limpezi ai celui pe care atat il iubesc si sa imi transmita admiratia fata de ceea ce la varsta copilariei este un miracol : natura. Si as vrea sa simt toate astea la nesfarsit in clipa pe care as vrea sa o opresc pentru eternitate.